Între decizii şi tentaţii

Cu puţine zile în urmă, a apărut la orizont o ofertă deosebit de tentantă legată de achiziţionarea unui laptop de ultimă generaţie, cu o configuraţie super bună, mai bună decât aş fi sperat să-mi cumpăr. Este vorba despre un Laptop DELL care în magazin îl găsesc în jur de 3000 RON. Ei bine, persoana care avea mai multe astfel de laptopuri de vânzare, originare din Italia (aveau tastatura şi Windows-ul în italiană) îl vindea la 1500 RON, bine-nţeles fără acte şi garanţie. Câţiva colegi îşi cumpăraseră deja şi eram cât pe ce să cedez, dar cum 1500 RON nu e o sumă de aruncat pe geam, am stat, am cugetat, am cerut păreri şi am ajuns la concluzia că nu vreau să mă risc. În primul rând, nu e moral. Prin gestul meu, eu aş fi încurajat furtul. Cu cât piaţa cere mai multe obiecte de genul, cu atat mai mulţi se apucă de furat şi fac o afacere din asta. Nu stiu şi nici nu-mi imaginez cum au putut sa fure 60 de astfel de laptopuri şi sa le distribuie în toată ţara, dar nu e treaba mea. Cineva îşi risca libertatea pentru nişte bani...nu e treaba mea şi nici nu vreau să am vreo contribuţie chiar şi indirectă la acest fapt. Plus ca am mai citit pe net că producătorii implementează tot felul de softuri anti-furt şi dacă fac investigaţii, chiar pot localiza laptopurile „pierdute”. Chiar nu vreau să mă trezesc după ceva timp că îmi confiscă laptopul pe care am dat bani destui. Bine, veţi zice ce şanse am să mi-l găsească tocmai mie? Poate că 0,0000001% , dar prefer să mai aştept şi să-mi cumpăr un laptop cu acte şi garanţie, legal din magazin şi să nu-mi fac griji cum să-mi instalez diferite programe şi cum să-mi dezinstalez altele.
Poate voi regreta de mai multe ori faptul că am fost fraieră şi am luat aceasta decizie, dar în viaţă trebuie să luăm decizii bune.

De maine

De cate ori nu ne-am promis ca "de maine" n-o sa mai facem cutare lucru, sau ca de maine ne vom schimba, de maine vom renunta la acel viciu, de maine vom incepe o cura de slabire, de maine, de maine..totul de maine...
De multe ori reusim sa punem ceea ce ne propunem in practica, dar in timp, probabil ca revenim la vechile obiceiuri, chiar si pentru putin. Asa mi-am promis si eu, ca nu voi mai repeta mereu aceeasi greseala in ceea ce priveste cunoasterea unor persoane "potential" interesante. Si cu toate acestea....am clacat din nou. Am cazut, dar ma voi ridica si n-o sa ma mai uit la ce am lasat in urma.
A fost un lucru spontan, pe care nici macar nu l-am inceput eu, dar am luat parte la el, incercand sa fiu deschisa, sa vad si sa cunosc. Ne este sete de cunoastere...dar treuie sa fim atenti pe cine vrem sa cunoastem. O cunoastere nu poate fi rodnica doar daca privirile se indreapta intr-un singur sens. Privirile trebuie sa circule pe ambele benzi existand posibilitatea ca la un moment dat, sa apara o intersectie. Si in mijlocul acelei intersectii exista posibilitatea ca cele doua priviri sa se apropie. Dar, se pare ca a aparut un sens giratoriu, ne-am invartit de cateva ori in acel cerc, dupa care fiecare a luat-o pe strada lui.
Ceea ce ma enerveaza la culme este faptul ca visez si ma bucur de noua descoperire, ma bucur ca pot schimba pareri si cu persoane noi, ca imi pot face noi prieteni. Intotdeauna entuziasmul meu e mare si apoi sunt lasata acolo, ca un obiect de care nu mai ai nevoie. Nici macar n-ai incercat sa ma cunosti, sa ma descoperi. M-ai ranit, chiar daca a fost inconstient.
Si atunci, cu atata seninatate, putem merge sa cautam persoane noi si frumoase, bibelouri de portelan care sa fie ambalate asa cum ne dorim, tanjim dupa ele, dar hello....nu mai sunt la moda.
Mergem sa cautam laude si aprecieri gratuite in stanga si-n dreapta, mergem sa despicam firul in patru si sa cautam solutii la singuratatea si nefericirea noastra. Ne inselam pe noi insine cu ideea ca oricum, pana la urma, sufletul conteaza, si nu suntem in stare sa recunoastem si sa ne uitam in oglinda, cine suntem si ce facem cu micile semne pe care ni le da viata.
Pun capat aici si merg mai departe.

Undeva, cineva te asteapta

Sunt asa cum sunt,la fel cum si tu esti asa cum esti, cu calitati si defecte, cu vise si sperante,cu asteptari, cu deziluzii si dezamagiri. Eu sunt aici, tu esti acolo...Nu ma cunosti si nici eu nu te cunosc inca, dar vreau sa te intalnesc si sa vad sclipirea din ochii tai, sa-ti aud vocea, sa-ti ascult gandurile, visele, viata intreaga. Am o mare sete de a vorbi cu tine, de a te cunoaste mai bine. Nu stiu cum sa incep, ma fastacesc precum o copila. Nu stiu sa te cuceresc, nu ma pricep... stiu doar sa rad si sa zambesc.Poate ca nu sunt ca in visele tale, poate nici tu nu esti ca in visele mele, dar ce mai conteaza visele cand simti acel impuls de cunoastere. Si acest impuls de unde vine? Oare nu ni se intersecteaza drumurile cu un scop? Crezi ca poti trece peste stereotipuri?
Accepta-ma asa cum sunt! Voi incerca sa nu ma precipit si sa nu ma agit fara motiv.Dar daca voi simti fortate lucrurile, ma voi retrage in carapacea mea... Azi sunt entuziasmata, maine vreau sa renunt, azi sunt simpla, maine ma complic, azi vad lucrurile clare, maine imi fac ganduri...Astazi visez, maine ma trezesc la realitate. Care este realitatea? ...A fost doar un alt vis sau ...
That's me...

Socializare

Nu inteleg de ce e atat de greu sa socializezi dupa o anumita varsta. Cand eram mica ma imprieteneam cu toata lumea deoarece aveam un singur tel comun, si anume jocul. In adolescenta am devenit timida si vorbeam doar dupa ce analizam persoana si-mi faceam o intreaga lista mentala daca merita sau nu sa am curaj sa vorbesc....Apoi, s-a schimbat totul.Nu mai am probleme sa vorbesc cu persoane straine...si nu mai am probleme nici sa-mi expun punctul de vedere sau sentimentele. Si totusi, deschiderea mea nu inseamna deschiderea celui de langa mine. Nu vrea sau nu se lasa cunoscut. Incerci o conversatie banala, o gluma sau o informatie pentru a deschide un subiect si pac.....parca a picat cerul.
E ca si in schemele mele electrice....Trebuie sa leg cabluri de colo colo, iar schema imi arata legaturile, trimiteri neterminabile pe alte pagini si tot asa...
Stiu ca daca ar fi simplu, n-ar mai exista motivatie. Si totusi....vreau sa cunosc o persoana pentru ca deja am o parere buna despre ea...Am un feeling, un impuls de moment pe care nu pot sa-l utilizez deoarece unii sunt chiar inabordabili....Offf,nu e bine ca visez din nou.

O luna la Torino

Iata o noua oportunitate pe care am primit-o cadou de la Doamne Doamne prin intermediul firmei in care m-am angajat.....o luna de training la Torino. Dupa 3 saptamani de concediu, in care am "vegetat" in bloc ( nu sunt o persoana prea spontana si fara planuri n-am mers nicaieri), vineri dupa-masa, la ora 14 primesc un telefon. Eram informata ca duminica noaptea voi pleca impreuna cu colegii mei la Torino pentru mult asteptatul training. Noroc ca-mi cumparasem valiza...Mai trebuia doar sa o umplu si sa-mi iau zborul.
Prima data cu avionul...wow....oare cum va fi?Ce voi simti atunci cand voi zbura? Nu am avut neaparat emotii, ci am fost doar nerabdatoare sa merg, sa fac acel curs si sa mananc inghetata.
Dupa o asteptare de cateva ore, iata-ma in avion. Din pacate n-am avut un loc la geam. Nerabdare mare, dar totusi se anunta o intarziere de cateva minute. Avionul se pune in miscare, mareste viteza incet incet, apoi dintr-o data...ma simt ca in parcul de distractii :)) Viteza tot mai mare si dintr-o data ma vad deasupra orasului. O senzatie unica...Avionul face o curba, se inclina intr-o parte....Vai ce mult mi-a placut! Turbulente? Ce-s alea?
Cand am ajuns in Torino, am asteptat si am tot asteptata bagajele.Dupa ceva timp au ajuns, din fericire. Deja ma gandeam ca voi ramane fara el. Urcam intr-un taxi si iesim pe soseaua de centura. Si ma uit pe ceasul de pe bord si vad cum ajung la 150 km/h....No problem. Ma simt ca in filmul TAXI. :)) Oricum, nu se simtea viteza si italienii, chiar daca sunt grabiti, circula foarte bine. In oras am lasat-o mai moale cu viteza. Ajunsi la hotel.....m-am simtit un VIP. Super fain, conditii bune si un mare apartament , balcon, aer conditionat.....Super!!! O luna in care sa ma simt VIP, sa nu fac nimic, in afara de servici.
Obosita, am mers sa-mi fac abonamentul pentru transportul in comun ( n-am fost chiar asa mare vip sa am masina cu sofer :)), dar legitimatia nu se poate face numai in anumite locuri, ca de exemplu in gara.Am umblat dupa nenorocita aia de legitimatie mult si bine.
Prima zi la servici. "Tutto bene?" Of course....nu putea fi altfel. Aceeasi atmosfera, doar peisajul schimbat. Sunt placut surprinsa cat de sanatos mananca italienii si se vede rezultatul. Sunt slabi si arata cu 10 ani mai tineri decat varsta lor reala. Trebuie sa ma pun si eu sa-mi schimb stilul de viata....
Zilele au trecut foarte repede. Desi trainingul a fost obositor datorita cantitatii asa de mari de informatii pe care le-am primit, m-am reintors acasa cu mai multe cunostinte, dar din pacate n-am apucat sa vedem nimci practic. Am incercat sa obtinem permis de vizita la sediul Fiat Mirafiori, dar au si ei o mare birocratie, tinand cont ca erau colegi italieni care asteptau sa mearga acolo de mai bine de-o luna. Apoi s-a ivit o noua posibilitate: sa obtinem permis turistic de vizita Fiat. Tot am fi recunoscut ce ne interesa pe noi, chiar daca ne-am fi plimbat cu trenuletul in hala. Ei bine, angajatii de la Fiat au intrat in greva si a picat si aceasta posibilitate. Cel mai haios a fost faptul ca la cursuri ne aratau poze si filmulete de la statiile asamblate la Oradea. Ne-am impacat cu gandul ca tot mai multe lucruri vom vedea acasa....
A fost cald in Italia, dar n-am suferit din cauza asta, datorita climei. Am vizitat Muzeul Egipt, al doilea ca marime dupa cel din Cairo si mi-a placut foarte mult. Chiar am vazut pe Discovery ca sunt multi arheologi italieni care exploreaza Egiptul. Bravo lor...bine ca au fonduri ca sa-si faca meseria.
Nu puteam sa nu vizitez Domul in care se pastreaza Giulgiul. Nu era expus, dar mi-am amintit cu drag de momentele unice pe care le-am trait in anul 2000, cand am fost la Torino si am vazut acea bucata de panza, atat de controversata, dar chiar nu am nevoie de astfel de dovezi ca sa cred ca Isus a murit si a inviat pentru noi. Oricum, ajuta doar sa-i vezi imaginea si sa intelegi cate rani a suferit pentru noi.
Chiar in prima sambata la Torino, am mers la Superga, un loc in care se poate vedea panorama orasului. A fost frumos acolo sus, de asemenea mi-a placut si plimbarea cu trenuletul. In acel loc exista o frumoasa biserica in care am constatat cu indignare faptul ca oamenii scriu pe pereti. Ce moda o mai fi si asta? Sa-ti scrii numele pe peretii bisericii, sau poate chiar declaratii de dragoste, etc. Erau afise de atentionare ca lumea sa nu mai scrie pe pereti ci sa foloseasca registrele puse la dispozitie la intrarea la biserica. In fine....mi se pare un lucru urat.
Nu pot sa nu mentionez faptul ca am incercat muulte gusturi de inghetata, dela cea mai populara Gelaterie din Italia, si anume GROM. In acest loc se face inghetata "come una volta", fara chimicale, doar cu ingrediente naturale si ecologice. Cel mai mult mi-a placut Stracciatella. L-am gasit pe facebook pe Federico Grom si l-am felicitat pentru cea mai buna inghetata pe care am mancat-o vreodata. Evident ca mi-a raspus. ;)
A fost prima data cand nu m-am indragostit in Italia ;)))Nu-mi vine sa cred ca am stat o luna acolo si n-am simtit nimic pentru nimeni. Oricum, ramaneam doar cu gandul :))
In schimb, am vrut sa fac si eu ceva mai traznit deoarece viata mea sociala a avut de suferit pe acolo. Asa ca, i-am facut poze unui tip tare simpatic cu acre ne intlneam aproape in fiecare zi in autobusul 41, cand mergeam la servici. Nu stiu daca a observat, dar la un moment dat zambea frumos. Nu m-am limitat doar la o poza, doua....ci chiar noua :))
Nu va voi povesti experieta culturala de acolo, deoarece nu se compara o excursie/pelerinaj/campus in Italia cu mersul la servici.N-am avut timp sa vizitez si nici companie dispusa sa faca altceva in afara de shopping.Distantele erau foarte mari, toate se inchideau devreme, multi romani dubiosi pe acolo (nici nu ma mir ca ne urasc astia), un amalgam de natii cu oameni mai mult sau mai putin civilizati....
A fost obositor sa stau 8,9 ore/zi si sa-i ascult pe colegii mei imaturi( o parte din ei chiar m-au calcat pe nervi), dar am avut rabdare, ca la asta sunt buna, sunt experta....Sa am rabdare....
In concluzie, a fost o experienta care poate fi repetata, cu conditia ca data viitoare sa fac tot posibilul sa ajung la mare....Era doar la 100 km distanta, dar n-am avut cu cine...
Drumul spre casa cu avionul, din nou o experienta frumoasa, chiar daca am zburat prin nori si au fost turbulente si in Munchen ne-am grabit sa prindem avionul spre Budapesta....
Sunt recunoscatoare pentru tot.