Istoria unui suflet mare, plin de iubire

Au trecut deja mai multe săptămâni de când am terminat de citit cartea „Istoria unui suflet”, care este de fapt jurnalul Sfintei Tereza de Lisieux, o sfântă care a murit la doar 24 de ani, răpusă de boală.
Nu vreau să fac o recenzie a cărţii, vreau doar să împărtăşesc ceea ce m-a impresionat din viaţa acestei sfinte. Încă de la început, un impact mare a fost să aflu că părinţii Terezei, înainte să se cunoască şi să se căsătorească şi-au dorit fiecare în parte să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu, să aleagă viaţa consacrată. Neputând acest lucru, ei au format o familie cu adevărat creştină, în care şi-au educat copiii învăţându-i dragostea lui Dumnezeu. Efortul lor, jertfa lor a fost cu totul răsplătită deoarece din 9 copii câţi au avut, cele 5 fete care au supravieţuit, şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, alegând viaţa consacrată. Una dintre ele este Tereza, care a devenit o sfântă. Tereza îşi dorea de mică să se consacre lui Isus şi mai mult decât atât, îşi dorea să ajungă sfântă. Ea spunea : „Nu vreau să fiu o sfântă pe jumătate, nu mi-e teamă să sufăr pentru Tine, nu mă tem decât de un lucru, şi anume, să fac doar voia mea, ţi-o ofer, căci ceea ce Tu voieşti!”
Şi totuşi, să ştii ce vrei de la o vârstă atât de fragedă, este chiar o dovadă de maturitate, atât intelectuală, cât şi spirituală datorită alegerii stării de viaţă. Tereza a încercat să intre în Carmel de la 16 ani, dar nu i-a fost îngăduit din cauza vârstei. A făcut tot posibilul să-şi realizeze obiectivul. La început a aşteptat, apoi a mers la Roma împrenă cu tatăl ei într-un pelerinaj organizat de parohie şi în timpul audienţei la Papa, ea i-a cerut suveranului pontif s-o lase să intre în Carmel.
Intrarea ei în mănăstirea de clauzură nu s-a întâmplat uşor şi repede, dar ea a continuat să aibă răbdare, să treacă peste stările de deşert în care Isus părea absent.
Cel mai mult mi-a plăcut felul în care s-a oferit Pruncului Isus în aşteptarea ei. Ea s-a gândit să fie o mică jucărie de care să se folosească Micul Isus, dar nu o jucărie preţioasă de care să aibă grijă şi pe care doar să o privească, ci o mică minge fără valoare, pe care s-o lovească, s-o bată cu piciorul, să facă ce vrea cu ea. Sfânta vroia sa-l distreze pe micul Isus, sa-i facă o bucurie. Iar Isus a primit-o, s-a uitat să vadă ce e înăuntru şi după ce a văzut, fiind mulţumit de ceea ce descoperise in inima Terezei, i-a dat drumul şi a adormit. Este foarte frumoasă această imagine a copilului Dumnezeu. Iar Tereza şi-a dat acceptul ca Isus să se folosească de inima ei. Îi cerea lui Isus să îi rupă lanţurile, şi după o perioadă de încercare, Isus le-a rupt, altfel decât se aştepta şi i-a îndeplinit toate dorinţele inimii.
Sfânta Tereza căuta să facă mici sacrificii fără a le evidenţia, iar aceste mortificări sunt un bun exemplu pentru noi care credem că avem nevoie să facem lucruri mari pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu. „Mortificările mele constau în a-mi înfrânge voinţa proprie, mereu gata să se impună, a-mi reţine o replică, a face mici servicii fără a le evidenţia, a nu-mi sprijini deloc spatele când stăteam aşezată”. „Isus nu cere fapte măreţe, cu numai abandonarea de sine şi recunoştinţa.”
„Isus nu vrea să-mi dăruiască provizii, mă hrăneşte în fiecare clipă cu hrană complet nouă, o găsesc în mine fără să ştiu cum de se află aici”. De câte ori noi îi cerem provizii lui Isus. De ce să avem nevoie de chestii în plus, când Isus ne umple braţele de cadouri în fiecare zi? Oare cât putem cuprinde noi, în mâinile noastre atât de limitate?
Sfânta Tereza a suferit în tăcere, fără să se plângă de boala care o avea, astfel încât nimeni nu şi-ar fi putut imagina că e grav bolnavă. Mi se pare incredibilă această atitudine în faţa unei mari suferinţe fizice. Mă găndesc ca boala se agravase atât de tare încât Tereza mai respira doar cu o mica parte dintr-un plămân. Îi era greu să respire şi nu se plângea.
A murit la doar 24 de ani răpusă de tuberculoză, dar înainte să-şi dea sufletul spunea că misiunea ei de abia atunci începea.
Mi-am scris într-un carneţel mai multe citate din această carte. Oricum, să poţi să citeşti jurnalul unei sfinte este un cadou pentru fiecare dintre noi. Este un fel de manual, că se poate trăi contrar curentului din societatea actuală care ne impune standarde şi ne educă pentru o lume fără valori. Tereza a fost un om care şi-a dorit din tot sufletul să devină sfântă. A învăţat să se abandoneze în mâinile lui Isus, să iubească, să facă totul din iubire şi a reuşit.
A trecut şi ea prin multe perioade de deşert, tentaţiile n-au ocolit-o şi nici boala. A ştiut să accepte crucea. Nu a fost un super erou, nu s-a plâns pentru nimic. Şi-a preţuit timpul şi găsea în orice ocazie prilej pentru a-i face o bucurie lui Isus.
Voi încheia cu o replică foarte interesantă a sfintei Tereza:
„Bunul Dumnezeu nu inspiră niciodată dorinţe pe care să nu le poată împlini”.

Dependenţa de Facebook

Am simţit-o de mult timp... A intrat în viaţa mea fără să vreau şi m-a atras cu ideea comunicarii şi menţinerii relaţiilor la distanţă, apoi au apărut jocurile, aplicaţiile şi toate celelalte.
M-a atras în această capcană în care mă afundam tot mai mult, dar nu făcea parte din pachet fişierul UNINSTALL pentru mintea mea, deoarece, la orice oră pot să-mi şterg contul, dar oare vreau? Am atâţia prieteni, atâtea contacte pe care nu vreau să le pierd astfel încât nu pot renunţa la cont. Din fericire pentru mine, un prieten mi-a vorbit despre fericire. Da, fericirea este o alegere a noastră, nu depinde de factorii externi. Întrebarea este, vreau să fiu fericită?
DA, VREAU ! Şi cum pot să fac asta? Foarte simplu, din acest moment aleg să fiu fericită, să trăiesc prezentul, fiecare clipă cu o intensitate maximă şi să nu ma amăgesc aşteptand ca viitorul să-mi aducă ceva mai bun, pentru că viitorul se va transforma în prezent şi noi tot spre viitor vom privi, tot zilele alea bune le vom aştepta mereu şi nu vom fi în stare niciodată să trăim clipa şi să fim fericiţi.
În fiecare zi, când îmi deschideam internetul, tendinţa mea era să intru pe facebook, să mai vad cine ce a mai făcut, să văd poze, să văd cum îşi petrec alţii timpul. Mă simţeam mai fericită? Nu... În schimb iroseam timpul degeaba şi uitam de prezentul meu, clipa mea, uitam să trăiesc aici şi acum.
Azi am primit un link cu un articol foarte interesant despre dependenţa aceasta a noastră de facebook. Boala, pentru ca e deja o boală, se numeşte F.O.M.O (Fear of Missing out). Este de fapt teama că se întâmplă lucruri interesante la care tu nu participi. Alţii trăiesc intens tot felul de experienţe, în schimb tu stai acasă şi rămâi spectator la viaţa lor şi până la urma esti spectator şi în faţa viaţii tale, în care ar trebui să fii personajul principal, chiar şi regizorul. Te complaci în starea ta de "dolce far niente" şi lasi viaţa să treacă pe lângă tine suspinând după viaţa altora.
Dar facebookul arată viaţa reală a celorlalţi? Din experienţă personală pot spune că pe această pagină de facebook îmi afişez doar selecţie din viaţa mea: pozele cele mai bune, stările cele mai bune, evenimentele cele mai bune etc. Deci, oarecum, arăt altora ce bine mi-e mie în fiecare zi, aşteptând ca unii sau alţii sa-mi dea like. Ce? Viaţa mea se rezuma la simple clickuri?
Un exemplu:
Stau acasă. Sunt puţin tristă şi simt că vreau să fac ceva interesant. În loc să mă ridic din pat şi să ies afară să mă bucur de viaţă, deschid laptopul, ma conectez la internet, intru pe facebook. Mă uit să văd ce face lumea. Văd nişte poze postate de o prietenă din excursia de săptămâna trecută. Îmi spun: ce fain!!! Şi mie mi-ar fi plăcut.... Deja îmi imaginam ce bine m-aş fi simţit şi eu acolo.
Văd că cineva îşi pune la status că îşi plănuieşte concediul în nu ştiu ce ţară exotică, sau altul îşi schimbă statutul relaţiei sau încă o prietenă care e însărcinată şi postează pe site prima fotografie a copilului făcută la ecograf. Şi imi spun....ce fericiţi sunt prietenii mei! Toţi sunt împliniţi, numai eu nu. Ce viaţă monotonă am!!! Şi e chiar aşa? Eram tristă înainte. M-a ajutat cumva facebookul să-mi schimb starea? NU!!!! M-a ajutat să mă afund mai mult. Şi ca să nu fiu singura ratată din această lume, îmi caut şi eu o poză super tare, îmi pun un status super interesant, îmi schimb şi eu de ochii lumii statutul relaţiei şi gata.... Acum pot sa inchid liniştită calculatorul... Starea mea s-a schimbat cu adevărat? Nu...eu sunt la fel, dar alţii care vor intra pe facebook ca şi mine, vor găsi şi viaţa mea la fel de super interesantă cum am descoperit-o eu pe a altora şi nu voi face decât să prelungesc lanţul acesta şi îi voi face pe alţii să se simtă naşpa...
Îmi spunea cineva în glumă că boala poate fi tratată mai uşor atunci când are un nume. Ei bine, există un nume FOMO şi chiar dacă unii o negaţi, ea există şi se manifestă la intensităţi diferite la fiecare în parte.
Putem evita această boală conştientizând că pe reţelele de socializare, postările spun nu neapărat realitatea, ci cum ar vrea să fie oamenii. Postările sunt doar selecţii din ceea ce ni se întâmplă, chestiile super tari cu care vrem să ieşim în evidenţă. Pe facebook vrem ca viaţa noastră să fie ireală pentru că uităm să trăim în lumea reală, AICI şi ACUM...De ce să ne temem că ratăm moduri interesante de a ne petrece timpul? Cine măsoară acest lucru? Conform căror standarde un lucru este mai interesant decât altul? În societatea de azi, lucrurile mai interesante sunt cele pe care le face toată lumea, că doar aşa e la modă. Suntem manipulaţi să fim aşa cum ne vrea societatea. Chiar nu vrei să fii tu şeful?
Încerc "să mă las" de facebook ca de un drog. Am reuşit deja de săptămâna trecută să-mi scot acest obicei din viaţa de zi cu zi şi, chiar dacă a fost greu, mă simt mai bine. Nu renunţ la facebook, dar aleg să-l folosesc atunci cand vreau eu, când chiar am nevoie. Aleg să nu-mi mai irosesc timpul preţios plantând legume virtuale pe farmville, aleg să nu mai pierd timpul pregătind reţete apetisante in bucataria virtuală, aleg să nu mai dau like la cauze care nici măcar nu au vreo finalitate şi nu ajută cu nimic, aleg să-mi petrec timpul in cel mai interesant mod posibil, in modul meu, aleg să-mi exprim starea de spirit cu cine vrea să ştie cu adevărat cum sunt... etc
Aleg, aleg, aleg... Aleg să fiu fericită. Totul ţine de timpul prezent. Aleg să trăiesc clipa, AICI şi ACUM!